Al noualea raspuns...

Ma contopesc cu mine la auzul rugamintilor stelare, cele care nu-mi dau pace si nu-mi vor reda in veci tihna la care am visat. Si drept va spun, este o mare diferenta intre boala matematicianului Nash si a mea, caci schizofrenia este o boala nervoasa in stransa legatura cu mintea umana, iar eu fac parte din categoria celor bolnavi la suflet si raniti in spirit care primesc continuu pase energetice si suspine ale vidului universal. Si totusi, cine poate stabili ce este boala sau relativa normalitate? Geniul batranului simpatic cu par cret, vesnic infoiat, consta cu siguranta in constientizarea absoluta a relativitatii umane si extra umane. Normalitatea este doar o conduita care ne da iluzia unei vieti mai bune, ordonate, o viata in care ne simtim cei mai multi dinter noi in siguranta si anume bine.
Ma straduiesc in fel si chip sa par normal si plin de conduita sociala, dar nu voi fi niciodata normal, cel putin nu in sensul stabilit si inteles de societate. Cu toate astea nu sunt un om violent, caci cel ce adera in afara blestematei de normalitati devine ceva asocial si in general cam totul la anormalitate se leaga de violenta. Departe de mine gandul sa-i deranjez pe ceilalti, dimpotriva as putea spune, sunt retras de multe ori in multime cum e frunza verde pe ramul unui stejar, fug de lume cum submerge monstrul solitar in adancul lacului, ma ascund plictisit de semeni cum se ascunde jaguarul in timiditatea padurii sale tropicale. Si totusi se misca! Ce se misca? Sufletul meu in jurul universului, iar a-i nega miscarea este ca si cum mi-as nega propria existenta efemera, propria respiratie profunda, propria viata si nimic nu poate fi mai crud decat mortul viu orbecaind pe meleagurile planetei...
Efemer mai este totul suflete, de-ar fi si prostia la fel ne-am inrola toti la carul cu boi al pseudovedetelor. Si unde mai pui ca asa zisa evolutie si maturitate umana nu este decat o alta denumire a prostiei si instrainarii de ceilalti, a izolarii si egoismului, a rautatii si brutalitatii mincinoase, a inecarii in vortexul iadului terestru. Si totusi..iubirea, vorba cuiva din trecut si prezent!
Si daca incercam pe cat putem sa nu avem regrete si sa nu ne mai surprinda nimic vom atinge performanta adormita de a muri cu speranta in brate. Culmea, cata putere si cata inspiratie pentru mai toti dintre noi are aceasta Pandora, ce conotatie, ce sublim, ce echivalenta perfecta cu speranta! Oare noi putem lasa in urma atat de multe printr-un singur, unic cuvant? Emblematica pilda Pandorei si a misterioasei sale cutii, dar pricepem noi ceva din asta? Si daca da la ce ne ajuta? Ne ajuta sa fim cu noi insine, sa ne regasim, sa nu ne pierdem cu firea, sa simtim dragostea si fericirea..si peste toate astea sa avem credinta ca iubirea sincera pentru semeni si pentru natura deopotriva ne va duce catre zenit si armonie!

Chilia parasita ma ademeneste

Chilia parasita ma ademeneste,
Cat de suav o spala valul…
Caci doar in ea umanu-mi mai gaseste;
A disperarii adormite maluri!

Pasesc nemuritor acum;
Dar parca a contat vreodata viata,
Pe veranda cu nisip din drum…
Unde candva ma va primi doar scrum!

Se scurge viata ca un rau turbat,
Isi face loc oriunde pe planeta;
Ca si un tigru ce-I de vanator amenintat,
Ce-si joaca existenta la ruleta!


Mai e un secol de restriste;
Cat de putin imi pare-acum,
Navodul n-are ce sa riste,
Caci ingerii imi sunt pe drum!

Cum orizontul de mine fuge
Asa va disparea ispita
Ce inima-mi hain strapunge…

Ma simt ca leul aventurier si lenes;
Sfasii tot ce misca-n ochii mei…
Chiar si necazul cand devine arogant
Si vrea sa locuiasca cat mai aproape, de primii Dumnezei!

Si totusi, primavera a venit,
Si stelele sclipesc mai tare…
Cu mare-alai toti au sosit
Caci este rost de sarbatoare!

Vulcanii chinuie pamantul,
Fluviile razbat din matca,
Peste toate trece vantul…
Imbujorat imi este gandul!

Si peste mii de vii secunde
Doar candele mai ard in noapte,
O ultima zvacnire a luminii…
Ca merele cele mai coapte
Cazute in prapastia rusinii!

M-aplec sa le culeg cu dragoste,
Dar parca le-a-nghitit pamantul…
Devin a mintii mele pacoste;
Momente reci ce le-am pierdut iar randul!

Intr-un galop demential
O herghelie se arata,
Sunt vechile idei ale ceasului seral…
Ce-au fost si nu vor fi vreodata!

Chinule

Chinule, dispari de linga mine,
Ah, tu bluestem, tu piaza rea!
Imi faci vointa de rusine
Chiar toata forta de-as avea!

Divinul plange fara vina
Caci nu mai sunt ce m-a nascut,
Crepuscul de seara senina
Noul Adam far’ de-nceput.

In cautari febrile ne aflam
Cutezand continuu spre Omega,
Ne poticnim, ne ridicam, adesea ne jucam;
Unii ataca nordul, altii tintesc spre Vega!

Enigmele tacute stau ascunse
In asteptarea unui cult explorator
Amuzate, de vor fi patrunse,
C-un spirit vesnic de cutezator!

Ca un margaritar arata Galaxia,
Un ochi Dumnezeiesc ce strajuieste infinitul;
Isi construieste cu migala armonia
Lasand ca o mirare, peste ganduri mitul
Despre El, dintre vechi epoci, Cumplitul!

Cate cortine isi ridica poala
A raiului comori sa admiram,
De am pricepe-odata pe dragoste-abisala
Si constiinta-n ea sa ne-o uitam..
Telul nostrum de-a ajunge in Shambala!