Chilia parasita ma ademeneste

Chilia parasita ma ademeneste,
Cat de suav o spala valul…
Caci doar in ea umanu-mi mai gaseste;
A disperarii adormite maluri!

Pasesc nemuritor acum;
Dar parca a contat vreodata viata,
Pe veranda cu nisip din drum…
Unde candva ma va primi doar scrum!

Se scurge viata ca un rau turbat,
Isi face loc oriunde pe planeta;
Ca si un tigru ce-I de vanator amenintat,
Ce-si joaca existenta la ruleta!


Mai e un secol de restriste;
Cat de putin imi pare-acum,
Navodul n-are ce sa riste,
Caci ingerii imi sunt pe drum!

Cum orizontul de mine fuge
Asa va disparea ispita
Ce inima-mi hain strapunge…

Ma simt ca leul aventurier si lenes;
Sfasii tot ce misca-n ochii mei…
Chiar si necazul cand devine arogant
Si vrea sa locuiasca cat mai aproape, de primii Dumnezei!

Si totusi, primavera a venit,
Si stelele sclipesc mai tare…
Cu mare-alai toti au sosit
Caci este rost de sarbatoare!

Vulcanii chinuie pamantul,
Fluviile razbat din matca,
Peste toate trece vantul…
Imbujorat imi este gandul!

Si peste mii de vii secunde
Doar candele mai ard in noapte,
O ultima zvacnire a luminii…
Ca merele cele mai coapte
Cazute in prapastia rusinii!

M-aplec sa le culeg cu dragoste,
Dar parca le-a-nghitit pamantul…
Devin a mintii mele pacoste;
Momente reci ce le-am pierdut iar randul!

Intr-un galop demential
O herghelie se arata,
Sunt vechile idei ale ceasului seral…
Ce-au fost si nu vor fi vreodata!