joi, 29 ianuarie 2009

Un gand...

Cand eram mic nu-mi doream decat sa fiu mare, cand am devenit mijlociu nu-mi doream decat sa schimb lumea cu forta mintii, sa fiu dotat cu o putere extraordinara, acum nu-mi doresc decat sa fiu jumatate din ce-am fost odata, poate chiar mai putin. Ironia face ca oamenii mici doresc a-si completa micimea prin infaptuirea de fapte si cladiri marete; daca n-ar fi fost ei lumea ar fi aratat complet diferit de cum o cunoastem noi astazi. Exista o impotenta in sufletul tau a unei arte sau a alteia de te face sa fi tiran, materialist, rece, obsedat de putere, asupritor, macinat de liderism. Trebuie sa existe mai mult decat moralitatea de fatada in care traim, decat rutina compulsiva, decat intoarcerea acasa, decat rutina, decat noi..Trebuie!

Un gand...

Cand eram mic nu-mi doream decat sa fiu mare, cand am ajuns mijlociu imi doream sa fiu destept si deosebit de puternic, sa pot schimba lumea doar cu forta mintii..acum, ca am ajuns mare, nu-mi doresc decat sa fiu jumatate din cat am fost odata. E ciudat, dar parca traiesc existente paralele cu fiinta mea chinuita de cosmaruri biblice, de stihii cazute in dizgratie, de realizari fundamentale irealizabile. Mobilizarea din rarunchi a Eului meu nu ma face decat sa vad micimea mediocra a fortei mele invizibile si insignifiante, a relativitatii perfecte inconjuratoare..Poate de aceea ne revoltam cateodata unii dintre noi impotriva vointei impotente si a invelisului carnal efemer, prin actiuni nebunesti, tiranice, dezgustatoare, genocide, asupritoare, umilitoare, fatidice, ca in final sa devenim una cu pamantul! Se spune ca oamenii mici vor sa infaptuiasca fapte si cladiri marete tocmai pentru a-si completa micimea si ascunde lipsa unei arte sau a alteia. Acum depinde si ce intelegem prin oamenii de categorie mica, poate ca cei mai multi dintre noi suntem de aceasta factura, caci altfel lumea ce-o cunoastem astazi ar fi aratat diferit complet. Ironia este ca nu vom stii niciodata si nici nu cred ca ne-a fost harazit sa stim prea multe aspecte existentiale. Totusi, trebuie sa fie mai mult de-atat, mai mult decat obisnuinta, decat intoarcerea acasa, decat rutina, decat viciile, decat instinctele, decat cele cinci simturi obosite si plictisite, decat pasii mici si chinuitori, decat materialismul, decat ridicolul. Trebuie!

luni, 26 ianuarie 2009

Moartea nu pune capat dragostei

Moartea nu pune capat dragostei
Nu este in stare de atata putere,
Aceasta este deja rezervata sentimentului suprem :
Iubirii !

Asa cum omul decide cand sa clipeasca
Si fluturele cand sa bata aripile,
Iubirea decide cand sa puna capat
Si cand nu !

Ne inselam cand ne imaginam ;
Dragostea nu poate fi controlata
Sau directionata aleatoriu dupa pofta
Vointei noastre !

Dragostea e pura si neintinata,
De neinteles pentru muritorul de rand
Si mai ales pentru cei care
Nu pot a pricepe!

Simturile dragostei sunt nepamantene,
Cum doar Zeii isi doreau iubirea
De la bietii pamanteni incapabili
Sa discearna !

Ma intreb la ce bun cunoasterea ei
Cand cei mai multi nu o putem atinge,
Nu o pot vedea si nu o pot culege
Din Copacul vietii !

Pare o cruzime premeditata
Din partea Inventatorului genial
Ce ne-a rapit privilegiul de a atinge
Cerul !

Trebuie a-i patrunde sensul
Inainte de a-i patrunde sufletul,
Sa apreciezi si apoi sa faci
Neganditul !

La noi, pe pamant, au scapat sentimente ingeresti
Ce s-au amestecat cu restul…
Si-si rad de pacatosi, si-si rad de orbii
Pasiunii !


Imi este rusine de micimea noastra,
De galagia si problema noastra,
De fragilitatea si inutilitatea noastra…
De prostia noastra !

Si totusi moartea nu pune capat dragostei
Visului, patimii si inconstientei,
Iubirii imaginare sau reale a copilului...
Din noi !

miercuri, 21 ianuarie 2009

Sunt cavalerul, cel plin de cutezanta…

Deplang imensa ignoranta
Sarut divina mana-n noapte,
Sunt cavalerul, cel plin de cutezanta…
Ce-a indraznit la fructele mai coapte !

Ce a privit mai sus cu disperare
Catand pulsatii printre stele,
Tot implorand o indurare
Tot mai sperand cu dor la Ele !

La galaxii ce ma privesc
Si se privesc si intre ele,
Sa le adun e greu sa reusesc
Prin gravitatii pline de durere !

miercuri, 14 ianuarie 2009

Miercurea fara cuvinte




Copyright © 2008 Ganduri in poezii ale tenebrelor, Bucuresti

Zambetul de luna imi pare o relicva

Zambetul de luna imi pare o relicva
Uitata intr-o lume ideala, ;
Pamantul ma striveste ca o stiva
De corpuri intr-o sera, anticulturala !

A inceput sa mi se para
Desi nu poate fi posibil,
Sa imi depun o lacrima pe seara,
Sa nu mai simt ca sunt penibil.

P-altarul tristetii apriorii
Martir culeg petale-nvinetite,
De gerul unde au cazut actorii
Lumilor de dragoste ciuntite.

Doar serenitate zace-n urma ;
Ce sufocant rasare golul !
Imi este dor chiar si de turma
Ce rama cu prostia solul !

Ce clara imi parea ursita,
Pragul l-am pasit spre nicaieri...
Necazul zace cu nemiluita;
Ma dor a iadului caderi!

Acuma stiu, dar incotro ?
Mi-a dezertat si ultima reduta,
Ma si vedeam cu asul de caro
Partida din trecut, era deja pierduta.

Minutele devin milenii
Cand cauti si astepti un semn,
Cum focul asteptau atenienii
A zeului din cer indemn !

Mileniile devin minute
Cand ti-ai oprit a ta credinta,
Cand te privesc umbrele slute
Si-ti fura mica iscusinta.

Am mai ramas o mana
De renascentisti moderni,
Ducem mai departe, intr-o lume nebuna
Focul albastru in beznele ierni !

luni, 12 ianuarie 2009

Al optulea raspuns...

..nu mai puteam zari nici macar tarmul oceanului enorm pe care aveam sa plutesc la nesfarsit timp de doi ani sarati si dulci, doar pacla deasa si severa imi ranjea satisfacuta, blocandu-mi orice contact continental. Ulterior am ajuns sa ma intreb : - Eu cui apartin de fapt, uscatului, apei sau aerului?? Dar raspunsul veni cu viteza fulgerului, parca pandind de secole aceasta intrebare fireasca, nerostita : - Tu apartii Spatiului, baiete! Ai ceva din fiecare, dar vei ramane incomplet pana cand nu-ti vei intalni stramosii selenari si celesti! In noaptea aceea intunecata ca o picatura de titei nu am inchis ochii nici o clipa, framantat de aceste ganduri ascunse venite de nicaieri…si acum ma mai framanta inca; este evident de ce !

joi, 8 ianuarie 2009

Renastere II

..............................

Ce misca muntele, valul si simtirea?
Doar dorul de-a atinge-ntelepciunea;
Si de-a primi in dar iar revenirea
Unde pamantul iti imbraca goliciunea!

Strivesc sucind esenta ploii
Facand sa ninga intre soapte,
Sa-si vada omul urmele nevoii
Asemenea zilei ce reflecta-n noapte!

Sa imi ajute aripile unite,
De multe griji si vieti pierdute…
Sa-si bata ritmuri nesfarsite
Spre a iubirii nordice redute!

Sperantele de viata-mi coplesesc pieirea,
Ce multe-nfaptuieste cutezanta!
De a sfida si moartea cu dumnezeirea,
De a-i fura zapezii eleganta!

Renasterea-mi exprima ironie
Cand rumeg fapte si istorii,
De ce El lasa fiinta sa invie
Ca dealuri de plapande epigonii?

Am fost fiinta unicelulara
Produsa din nimic plus divina scanteie,
Acum ma oglindesc in gandirea-mi seculara
Conceputa in pantece de Gee!

Cunosc regretul de a lacrima
Si totusi sunt beat de fericire,
De muntele Athos s-ar surpa
Ar face-o spre o alta nemurire!

Si a noastra si a zeilor olimpieni,
Pagane simboluri de sfinte entitati…
Una din lumile eroilor troieni,
Pictate-n Aristotele judecati!

De ce gasim o nastere sublima
Si o primim intre priviri mirate?
Atat de simplu isi exprima,
A genei dor de libertate!

Dar vechii daci plangeau amarnic
La tipatul venirii noii vieti,
Stiind cum iute chinul tainic
Te ispiteste sa regreti!

Caci te trezeste intr-o clipa
Din prima casa-a mamei tale,
De zel spinos face risipa…
Devii un trandafir fara petale!

Ce va-nflori la nesfarsit
Spre a naturii desfatare,
Renaste tot ce a murit
Si moare spre a Sa iertare!

Acum sunt nou si vechi si parca
Ating cu nor harpe solare,
Cobor din greaua si stapana Arca;
Scanteia ce va naste, popoare legendare!

O lume ce creeaza alte lumi curate;
E-adevarat ca primul geniu este Dumnezeu!
Cu noi potopuri spala lumea de pacate,
Sperand la mantuirea omului ateu!


Veniti voi ingeri si va bucurati
De pasii gandului ce-i pun acum,
Pe umerii de gheata rasfatati,
Ai muntilor ce mi s-apleaca-n drum!

marți, 6 ianuarie 2009

Renastere

Culoarea, ce parea mereu inchisa
A capatat miscare intr-o iarna,
Si-a-ndeplinit prelegerea promisa
Caldura frageda astearna!

Ce-a meritat am asteptat,
Lumina-mi pura dirijeaza calea;
Ce greu a fost, putin am mai umblat,
Intr-o lentoare imi aveam ingemanarea!

Cu geana imi filtrez vederea;
Se lasa greu prin norii amintirii,
De ieri imi prelungesc sederea
Spre albul ce imbraca calea fericirii!

...................................................

duminică, 4 ianuarie 2009

Al saptelea raspuns...

Legenda Muritorului de rand merge mai departe,nu se va opri niciodata, nici macar cand ingerii vor aduce rugaminti adanci la Dumnezeu! Este cantecul de lebada al fiecaruia ce nu renunta la speranta de a fi mai bun si mai inlacrimat in suflet, de a cauta sa se implineasca total, in ciuda conditiei sale umane, caci in viata nu exista piedici, exista doar consolari si obisnuinte pe care incercam sa le transformam in energii pozitive. De fapt nu exista nimic in afara vointei reale de a face ‘cevaul’ care-ti lipseste, de a face ce trebuie, de a face un strop de lumina inteleapta in bezna banalitatii ridicole...Spunand asta ma imbrac cu urmatoarea fraza : - Nimic nu poate infrange un spirit liber !