Ma contopesc cu mine la auzul rugamintilor stelare, cele care nu-mi dau pace si nu-mi vor reda in veci tihna la care am visat. Si drept va spun, este o mare diferenta intre boala matematicianului Nash si a mea, caci schizofrenia este o boala nervoasa in stransa legatura cu mintea umana, iar eu fac parte din categoria celor bolnavi la suflet si raniti in spirit care primesc continuu pase energetice si suspine ale vidului universal. Si totusi, cine poate stabili ce este boala sau relativa normalitate? Geniul batranului simpatic cu par cret, vesnic infoiat, consta cu siguranta in constientizarea absoluta a relativitatii umane si extra umane. Normalitatea este doar o conduita care ne da iluzia unei vieti mai bune, ordonate, o viata in care ne simtim cei mai multi dinter noi in siguranta si anume bine.
Ma straduiesc in fel si chip sa par normal si plin de conduita sociala, dar nu voi fi niciodata normal, cel putin nu in sensul stabilit si inteles de societate. Cu toate astea nu sunt un om violent, caci cel ce adera in afara blestematei de normalitati devine ceva asocial si in general cam totul la anormalitate se leaga de violenta. Departe de mine gandul sa-i deranjez pe ceilalti, dimpotriva as putea spune, sunt retras de multe ori in multime cum e frunza verde pe ramul unui stejar, fug de lume cum submerge monstrul solitar in adancul lacului, ma ascund plictisit de semeni cum se ascunde jaguarul in timiditatea padurii sale tropicale. Si totusi se misca! Ce se misca? Sufletul meu in jurul universului, iar a-i nega miscarea este ca si cum mi-as nega propria existenta efemera, propria respiratie profunda, propria viata si nimic nu poate fi mai crud decat mortul viu orbecaind pe meleagurile planetei...
Efemer mai este totul suflete, de-ar fi si prostia la fel ne-am inrola toti la carul cu boi al pseudovedetelor. Si unde mai pui ca asa zisa evolutie si maturitate umana nu este decat o alta denumire a prostiei si instrainarii de ceilalti, a izolarii si egoismului, a rautatii si brutalitatii mincinoase, a inecarii in vortexul iadului terestru. Si totusi..iubirea, vorba cuiva din trecut si prezent!
Si daca incercam pe cat putem sa nu avem regrete si sa nu ne mai surprinda nimic vom atinge performanta adormita de a muri cu speranta in brate. Culmea, cata putere si cata inspiratie pentru mai toti dintre noi are aceasta Pandora, ce conotatie, ce sublim, ce echivalenta perfecta cu speranta! Oare noi putem lasa in urma atat de multe printr-un singur, unic cuvant? Emblematica pilda Pandorei si a misterioasei sale cutii, dar pricepem noi ceva din asta? Si daca da la ce ne ajuta? Ne ajuta sa fim cu noi insine, sa ne regasim, sa nu ne pierdem cu firea, sa simtim dragostea si fericirea..si peste toate astea sa avem credinta ca iubirea sincera pentru semeni si pentru natura deopotriva ne va duce catre zenit si armonie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu