Cine poate judeca conditia muritoare a fiintei umane si cine viata in sine? Cum superb spunea cineva, umila noastra viata nu este decat o lacrima in ochiul infinitului etern!
Daca ar fi acum sa-mi fac o retrospectiva a cuvintelor iesite pe gura si a faptelor dintre cele mai ascunse as muri de rusine si apoi as invia din propria-mi nimicnicie, caci sunt prea las sa pot muri, prea fricos sa pot infrunta moartea, prea tanar sa pot...
Ce valori pot avea existentele noastre efemere cand propriul nostru Astru ce ne impartaseste viata si ne incarca continuu cu energia sa enorma are un sfarsit, un prezent si un trecut? Ce pretentii puerile pot percepe eu dumnezeirii cand furnicarul uman te inghite hulpav in anonimatul sau perfect?
Totul este prea mare, plin de vacuum si liniste, fara inceput si fara sfarsit, nemuritor parca, atat de lent in imensitatea lui si totusi atat de rapid pentru trupurile si vietile noastre fragile; exista miliarde de sori doar in galaxia noastra si de o mie de ori mai multe planete si de o mie de ori mai multe galaxi in asa zisul univers cunoscut. Dumneavoastra intelegeti acest numar? Eu nu, cel putin nu mi-l pot imagina la o scara reala, fizica, rationala!
De aceea va spun voua, ce rost au acesti electroni umani, haotici, in corpul vastitatii universale? Multi s-au caznit sa se intrebe, s-au caznit sa raspunda, dar nu au reusit niciodata si nici nu vor reusi vreodata. Atunci ce sens are sa ne intrebam ciclic aceleasi lucruri, intrebari cu raspunsuri inaccesibile pentru noi? Pentru ca ancestralul din noi ne cheama in ajutor, ne striga, ne implora sa ne depasim infima conditie umana, ne implora sa devenim superiori, ne da semne spre a fi citite, ne ofera cheia nemuririi si originii noastre, ne este alaturi si ne sopteste: Nu sunteti singuri, nu sunteti insignifianti, nu sunteti fara de scop si nici fara de origini, nu sunteti picaturi sarate de apa dintr-un ocean de stele, sunteti parte integranta si vitala din Fiinta Mama, Universul!
Copiii de exemplu, in inocenta lor, ne pot oferi aceeasi fericire, daca nu chiar mai mare decat intreg infinitul invizibil mintii noastre lente si neincapatoare! Ciudat, nu? Probabil raspunsurile temerilor noastre hulpave se afla in lumina ochilor nostri, probabil ca nu...cine poate sti?
Cine poate judeca? Cine?
2 comentarii:
Iti admir vointa si puterea de a nu te lasa intoxicat de notorietatea si nimicul ce ne inconjoara. Felicitari pentru performantele tale sportive. Le meriti din plin. Felicitari pentru omul care esti si multumesc ca stii cum sa ramai in sufletul celor pe care ii cunosti.
Ramona
Ce frumos...sublim...! Multumesc mult...din suflet! Cei cu care comunic sunt asemeni mie, deci si eu trebuie sa le multumesc, caci fara ei efortul meu de a fi ceea ce sunt ar fi in van! Mult succes, suflet bun...
Trimiteți un comentariu