Sufletul, ultimul bastion al moralitatii

Sufletul, cea mai abisala cavitate ce a lasat-o Creatorul omului!
Daca e sa ma gandesc cronologic sufletul se naste primul si moare ultimul, venind si plecand dupa voia sortii singuratice si chinuite. Se vorbeste mult despre el, dar se cunoaste cel mai putin, caci nu are greutate si nici nu straluceste, avand insa consistenta celui mai plin de karate diamant al scoartei terestre. Lumineaza rar, dar cand o face seamana cu explozia rosiatica a o mie de sori si inca pe atatia pulsari. Mintea noastra saraca resimte cateodata frustrari si accese de mandrie, sufletul prin radacinile sale infinite atinge cele mai cutremuratoare suferinte si triste singuratati!
Sunt un privilegiat al constientizarii sufletului si al sufletului altora, foarte putini la numar ce-i drept, dar indeajuns sa-mi umple fiinta in agonie si sa-mi dovedeasca contrariul pieirii si al nefericirii. Recunosc ca fara sufletele lor imense si de cea mai pura caldura lumea mea ar fi inghetata si moarta, ca o cometa nebuna si oarba, izgonita cu neimaginata brutalitate din casa ei de peste universuri!
Vanez de multi ani esenta si originea sufletului uman, ma caznesc ca un Sisif al nadirului sa-i ating nemarginirea, puterea, hotarul, dar in zadar, in cel mai amarnic zadar, mi se ascunde ca si cerul in spatiu, cu cat incerc mai aprig sa-l cuprind cu atat se indeparteaza mai mult, cu cat incerc mai aproape sa-l mangai, cu atat el dispare mai rusinat in vacumul diafan si eteric.
Multumesc meditand si omagiand sufletului pentru existenta sa si pentru sensul care-l da materiei cenusii, trupului si indoielii conceptului de a fi! Nimic din aceasta lume complexa nu este mai plin de semnificatii, mai pretios si mai misterios decat sufletul, el creand miscarea, impulsul, caldura, sentimentul, dragostea si viata in sine.
Fara el am fi o simpla caricatura incremenita, o fiara intr-un salt plutind la nesfarsit prin materia moarta, congestionata de durerea surda pe care nu o simte...............