Un gand...

Cand eram mic nu-mi doream decat sa fiu mare, cand am ajuns mijlociu imi doream sa fiu destept si deosebit de puternic, sa pot schimba lumea doar cu forta mintii..acum, ca am ajuns mare, nu-mi doresc decat sa fiu jumatate din cat am fost odata. E ciudat, dar parca traiesc existente paralele cu fiinta mea chinuita de cosmaruri biblice, de stihii cazute in dizgratie, de realizari fundamentale irealizabile. Mobilizarea din rarunchi a Eului meu nu ma face decat sa vad micimea mediocra a fortei mele invizibile si insignifiante, a relativitatii perfecte inconjuratoare..Poate de aceea ne revoltam cateodata unii dintre noi impotriva vointei impotente si a invelisului carnal efemer, prin actiuni nebunesti, tiranice, dezgustatoare, genocide, asupritoare, umilitoare, fatidice, ca in final sa devenim una cu pamantul! Se spune ca oamenii mici vor sa infaptuiasca fapte si cladiri marete tocmai pentru a-si completa micimea si ascunde lipsa unei arte sau a alteia. Acum depinde si ce intelegem prin oamenii de categorie mica, poate ca cei mai multi dintre noi suntem de aceasta factura, caci altfel lumea ce-o cunoastem astazi ar fi aratat diferit complet. Ironia este ca nu vom stii niciodata si nici nu cred ca ne-a fost harazit sa stim prea multe aspecte existentiale. Totusi, trebuie sa fie mai mult de-atat, mai mult decat obisnuinta, decat intoarcerea acasa, decat rutina, decat viciile, decat instinctele, decat cele cinci simturi obosite si plictisite, decat pasii mici si chinuitori, decat materialismul, decat ridicolul. Trebuie!