Un raspuns...

...cerul plumburiu imi zambea rece si distant, mahnit de purtarea superficiala si impura a omului efemer, nu ma puteam dezlipi de acest chip imens, zeiesc, magistral, imi vorbea, imi vorbea in suflet ca un tunet asurzitor; cu toate astea in jurul meu totul era incremenit si cufundat in liniste.Atunci am realizat ca mi se adresa doar mie, doar mie???dar de ce???de ce???ma simteam impur si superficial pana-n adancul tenebrelor, chiar mai departe, limbajul sau pur si profound isi scrijelea cu litere de foc mesajul sacru in inima mea pustie, nu va mai fi pustie de acum, cu siguranta, niciodata, fusesem ales de natura sa invat primul durerea sa milenara, atunci am plecat capul umilit de maretia Cerului, caci suferinta sa era infinit mai mare decat ifosele mele de impuritate umana, a fost prima zi cand am inceput sa ma rog la ceruri...