Sufletul, ultimul bastion al moralitatii

Sufletul, cea mai abisala cavitate ce a lasat-o Creatorul omului!
Daca e sa ma gandesc cronologic sufletul se naste primul si moare ultimul, venind si plecand dupa voia sortii singuratice si chinuite. Se vorbeste mult despre el, dar se cunoaste cel mai putin, caci nu are greutate si nici nu straluceste, avand insa consistenta celui mai plin de karate diamant al scoartei terestre. Lumineaza rar, dar cand o face seamana cu explozia rosiatica a o mie de sori si inca pe atatia pulsari. Mintea noastra saraca resimte cateodata frustrari si accese de mandrie, sufletul prin radacinile sale infinite atinge cele mai cutremuratoare suferinte si triste singuratati!
Sunt un privilegiat al constientizarii sufletului si al sufletului altora, foarte putini la numar ce-i drept, dar indeajuns sa-mi umple fiinta in agonie si sa-mi dovedeasca contrariul pieirii si al nefericirii. Recunosc ca fara sufletele lor imense si de cea mai pura caldura lumea mea ar fi inghetata si moarta, ca o cometa nebuna si oarba, izgonita cu neimaginata brutalitate din casa ei de peste universuri!
Vanez de multi ani esenta si originea sufletului uman, ma caznesc ca un Sisif al nadirului sa-i ating nemarginirea, puterea, hotarul, dar in zadar, in cel mai amarnic zadar, mi se ascunde ca si cerul in spatiu, cu cat incerc mai aprig sa-l cuprind cu atat se indeparteaza mai mult, cu cat incerc mai aproape sa-l mangai, cu atat el dispare mai rusinat in vacumul diafan si eteric.
Multumesc meditand si omagiand sufletului pentru existenta sa si pentru sensul care-l da materiei cenusii, trupului si indoielii conceptului de a fi! Nimic din aceasta lume complexa nu este mai plin de semnificatii, mai pretios si mai misterios decat sufletul, el creand miscarea, impulsul, caldura, sentimentul, dragostea si viata in sine.
Fara el am fi o simpla caricatura incremenita, o fiara intr-un salt plutind la nesfarsit prin materia moarta, congestionata de durerea surda pe care nu o simte...............

Pictura vietii

Lacrimile udau peretii
Pironiti de ochii mei,
Dand o noua forma vietii
Fara reguli, fara zei ;
Cum intr-o pictura unii
Zugravesc paleta lumii,
Asa-mi zugravesc taciunii:
Viziuni sclave furtunii!
Cat de stramt ramane spatiul
Ce-l privesc halucinand,
Ma absoarbe fara urma
Ca si fiarele gemand!
- Opriti vapaia fara lemne
Ce se extinde din trecut!
Cat de-adanc imi lasa semne,
Pe cainta ce-am pierdut !
Rupe suflet, cerne jale,
Sapa conuri abisale.
Dureri coboara-ncet pe dale
Si-nfierbant-a mintii foale.
Ma ridic ca un colos
Stapanindu-si iute firea.
Ma comport un timp ceros:
- Eu conjur Dumnezeirea!
Luati-va marul zemos,
Ce mi-a savarsit pieirea!
Trupul mi-e-mbibat cu lacrimi
Si cu pofte fara capat,
Dar nu pot a recunoaste
Blestemand blandele moaste!
Vad furtuni si zari albastre
Intre pace si iluzii,
E pictura vietii noastre
Inecata in confuzii!
Unii anonimi, altii nemuritori,
Banalitate sau cultura pura,
Cu totii impartim albele sfori
Ce unii la altii, le tragem cu ura!

Pulsul pamantului s-a pravalit in mine

Pulsul pamantului s-a pravalit in mine,
Ascund chemarea beznei la asfintitul iluziei!
Integritatea mi se invaluie in cortine,
Strapung rasuflarea prin pantecul confuziei!

Ce sfaramata este luna,
Haotic se casneste inspre noi!
Manole ii ofera-n dar fantana
Poate-I trezeste ratiunea inapoi!

Sa nu zdrobeasca bradul fara moarte,
Sa nu incline piscul cel semet,
Cat de putin mai am pana departe;
Dar nu mai pot acum ca sa inghet!

Parinti plesuvi privind spre cer..
Voi muntilor ce nu cunoasteti efemer..
De-as fi fost si eu din piatra
Mi-as fi zidit cainta-naripata!

Nu stiu acum de surioara vrei sa-mi fii;
Intelepciune inteleapta si eterna,
Printre meleaguri prigonite de cei vii
Si moarte ca izbanda cea suprema!

Imbratiseaza-mi cainta pentru puritate,
Aseaza-mi inima pe gandul tau!
Am sa-ti ofer stropul de eternitate
Ce l-am pastrat solemn in visul meu!

Imposibil mi-e sa te gasesc
Copila verde ca intinsul,
Sunt fratiorul tau domnesc
Ce iti ascunde necuprinsul!

Plutesc si bantui noi popoare
Mai am un strop si levitez,
Oare-au primit viata din soare?
Contemplu visul fara fond si fara crez!

Mi se taraste sufletul prin ierburi

Mi se taraste sufletul prin ierburi
Si trandafiri din cei mai negri,
Insangerata imi gasesc parerea
Strivita de strajerii ce privesc integri.

Cu pelerine largi si fara chipuri
Adulmeca mirosul mortii,
Nu au habar ce existenta am avut ;
Sunt doar prezenti, ai vietii hotii !

Cersesc un ajutor spre piscuri inghetate
Strivind cuvintele de limba-mi amaruie,
Zona alpina m-a zarit decat pe jumatate;
Nu poate cobora, caci greu ii e sa suie!

Doar paru-i pulbere de gheata
Imi canta la urechea surda :
- Ramai copile a omului paiata
- Si prin palatul de iluzii umbla!

Dar cu ce drept imi varsa aroganta
Cand omul a sfintit mereu natura ?
Frumos e muntele, dar cata cutezanta,
Sa fiu privat de ultima caldura!

Ranjesc stralucitor la cei ce ma asteapta
Cum soarele zambeste primavara-n glastra,
Cercul inchisoare devine linie dreapta,
Iar iluzia n-a fost decat a voastra !